Un 1 Iunie mai ploios si plin de nori exteriori, nu-mi amintesc sa fi trait pana acum. Frageda bucurie interioara parca nu are suport extern: oameni grabiti pe sub umbrele, soferi agitati in masini cu geamuri aburite de o respiratie prea grabita, stirile zilei obosite de atata criza, prostie, lacomie, nepasare umana.
Sperata mi se-nfiripa auzind la radio o voce de copil ce interpreteaza stangaci dar plin de bucurie, un cantec oarecare al unei artiste pe val, apoi auzind ca un alt copil a castigat o excursie la Disneyland scriind o poveste frumoasa (tot pentru copii) si surpriza! comentatorii din emisiune au ideea plina de bunatate de a incerca sa publice toate povestioarele din concurs. De cand n-am mai auzit de un eveniment publicistic legat de tiparirea unei carti de povesti... Tiparim autobiografii si povesti de viata dramatice, slavim tenacitatea altora de a scoate apa si profit din piatra seaca si bugetul public, vorbim in desert cerand dreptatea unei legi umane care pe langa ca e oarba, e si muta si lipsita de maini si de picioare, visam in secret sa ne martirizeze cineva (daca se poate fara durere) pentru a ne putea si noi aseza precum fluturii cei frumosi, in insectarul istoriei umane. O pseudo-canonizare in ochii impaienjeniti de rataciri diurne ai eului nostru "matur". O foame de public, de timp de antena, de exprimare a golului de neexprimat din noi. Un sir imens de condamnati la ghilotina bucuriei de a trai.
Si uitam mereu de copii, de bucuria lor simpla si imensa de a fi, de a se juca, de a rade si plange zgomotos, de a se supara serios pentru toane, de cadea si de a se ridica uitand de cadere, de a multumi sincer pentru un simplu zambet...
De pe marginea disperarii, desupra vaii plangerii, decid: in fiecare zi sa fiu cu tine, copilul meu din mine, copilul meu Matei Rafael!
