Imbratisarea care salveaza

Mai vazusem fotografia si explicatia atasata, insa doar azi si simt cu adevarat efectul benefic al unei imbratisari, fie ea si oferita mental... in absenta proximitatii fizice.

Si ce va fi de ne vom imbratisa mai des persoanele iubite si dragi din viata noastra? Vom zambi mai mult? Vom suspina mai putin? Vom ofta mai des scotand din noi amintiri de demult cand noi sau altii ne-am/au refuzat imbratisari ce ar fi putut aduce pace si implinire sufleteasca?


Imbratisarile repetate necesita practica repetata, o rutina buna. Imi dau seama ca ar trebui sa ne invatam copii ca in fiecare dimineata, sa isi imbratiseze parintii sau fratii/surorile. Asta devine vital mai ales dupa o varsta cand "rusinea" de a avea "parintii astia" intuneca puritatea unui mental inca prea crud. Si noi ca parinti ar trebui sa ne auto-educam sa ne imbratisam copiii mult mai des, si mai neconditionat, si uneori chiar in detrimentul unei dispute verbale gen "care pe care" sau "cine are ultimul cuvant". O imbratisare sincera chiar face minuni de intelegere dincolo de cuvinte, iar "acolo" este taramul Inimii...


Scriind despre ce bine e sa iti imbratisezi persoanele dragi, imi amintesc de povetele lui Isus (Luca 6:27-36)
"Ascultaţi cu toţii! Iubiţi-vă duşmanii! Faceţi bine celor ce vă urăsc! Rugaţi-vă pentru fericirea celor care vă blesteamă; imploraţi binecuvântarea lui Dumnezeu peste cei care vă lovesc.  

Dacă vă pălmuieşte cineva pe un obraz, daţi-i-l şi pe celălat! Dacă vă cere haina, daţi-i şi cămaşa. Daţi ce aveţi oricui vă cere; şi când vi se iau lucrurile, nu vă îngrijoraţi la gândul că nu le veţi mai primi înapoi. Purtaţi-vă cu alţii aşa cum aţi dori să se poarte şi ei cu voi. 

Ce credeţi că meritaţi laude doar pentru că-i iubiţi pe cei ce vă iubesc? Chiar şi cei fără nici un Dumnezeu fac aşa! Şi dacă faceţi bine doar acelora care vă fac bine - credeţi că e mare ispravă? Până şi păcătoşii procedează la fel! Iar dacă împrumutaţi bani numai celor care vi-i înapoiază, ce bine mai e şi acesta? Chiar şi ultimii oameni le vor împrumuta celor de felul lor, când ştiu că-i vor primi înapoi.

Iubiţi-vă duşmanii! Faceţi-le bine! Daţi-le cu împrumut. Şi nu vă neliniştiţi la gândul că nu vă vor plăti. Atunci răsplata voastră din ceruri va fi mare şi veţi proceda ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu: căci El este bun şi cu cei nerecunoscători şi cu cei foarte răi. 

Străduiţi-vă să manifestaţi aceeaşi compasiune ca cea a Tatălui vostru."

--- Macar de vom reusi sa-i imbratisam pe dusmanii nostri sau pe cei care ne sunt antipatici ori ne fac viata grea, si tot va fi un pas important in sensul invataturii Lui!

Imbratisarea deschide Calea Iubirii!

 

"A fi impreuna"

Am dat peste un citat atribuit lui Henry Ford:

"A fi impreuna este un inceput. A ramane impreuna este un progres. A lucra impreuna este un succes!"

Impulsul initial a fost de a aprecia mai ales ultima propozitie, caci "a lucra impreuna" mi-a sunat asa: "a lucra impreuna intru cele spirituale" sau daca vreti intru cele "duhovnicesti".

Mai trecura cateva minute si m-am intrebat: de ce "a fi impreuna" ar fi mai putin valoros? Doar simpla constientizare a "fiintarii impreuna" cu cineva energizeaza orice fiinta umana rezonabil de normala (asa mi-a venit sa ma exprim). Sperante de mai bine, vise vagi sau clare ca oglinda proaspat curatata (nu le spun iluzii, doar astazi), promisiuni facute siesi sau oferite din proprie initiativa, inima usoara, chef de viata, bucurie fara multe motive - toate sunt ca un cocktail energizant pentru care, unii dintre noi se dau peste cap doar sa soarba cateva guri, macar o data la cativa ani.

La fel, de ce "a ramane impreuna" vazut de Ford doar ca un progres este un fapt mai putin important, cand in vremurile noastre asocierile dintre oameni tind sa devina optionale, sub presiunea imperativului asumarii propriei responsabilitati pentru viata traita? Parca in trecut nu se vorbea atat de mult de asumarea propriei vieti, nu se punea asa de mult accent pe rolul de co-creator al fiecarui om in urzeala propriei vieti. Traim vremuri cand presiunea pe individ este mare, prezenta atat sub forma unui "stres al performantei" socio-profesionalo-familiale cat si sub forma unui "stres al asumarii de sine" prin ceea ce pare ca inseamna el: optimizare personala, succes pe cat mai multe planuri, gandire si comportamente pozitive, inventarul alegerilor constiente in detrimentul celor haotic-impulsive, pozitionarea "mai sus" in ochii nostri si ai celor din jur care conteaza, coerenta, constanta, si autenticitate, auto-educatie continua, etc.

Poate pentru ca "a lucra impreuna" implica si "a fi impreuna" si "a ramane impreuna" si pe langa cele 2 conotatii, induce presupunerea ca cele doua persoane s-au pus (prin negociere constienta sau mai putin evidenta) intr-o forma de acord ce le permite sa lucreze impreuna pentru un scop comun, identificat si acceptat de catre ambele parti.

Apropo, identificarea(intelegerea) scopului si acceptarea lui sunt doua chestiuni diferite. Culmea mi se pare ca in majoritatea imensa a situatiilor concrete de viata, folosim atat de des intrebarea "[Ma] Intelegi?" dar atat de rar "[Ma] Accepti?"

Sensul citatului bate inspre motivatia pentru succes in afaceri (l-am extras dintr-un context economic). Totusi, zona de afaceri este doar un palier al posibilitatilor de dezvoltare ale oamenilor. Gandirea unitara sau "impreuna" ca produs al idealei "minti colective umane" este inca intr-un stadiu incipient dar accelerat de evolutie. Constiinta colectiva parca se zbate sa nasca o noua paradigma ce poate urca nivelul de perceptie, intelegere si acceptare la un nivel probabil inca greu de evaluat.

Intuitia ma indeamna sa risc o perceptie personala: ca si constiinta colectiva (de rasa) suntem in pragul acceptarii faputului ca "suntem cu totii impreuna". Urmeaza apoi alegerile de "a ramane impreuna" si apoi de "a lucra impreuna". Cred de asemenea ca acestea doua din urma se vor succeda accelerat si inegal fata de prima etapa.


Intr-o postare viitoare voi incerca sa prezint prin lentila subiectiva a perceptiei mele cateva posibile conexiuni ale acestor idei cu altele similare emise in epoci diferite de catre diferiti cautatori intr-ale intelesurilor inca ascunse ochilor nostri interiori...

Despre Suparare - Indrumar pentru o mai buna folosinta

Stiti si voi cat e de enervant sa primesti sfaturi cand nu le ceri. Mai greu insa realizezi cand tu la randul tau oferi sfaturi precum un izvor nesecat de pilde, cand nimeni nu ti le cere. Cu toate acestea, nu gasesc la ora asta un cuvant mai potrivit decat "indrumar" in ciuda conotatiei implicite pline de sfatosenie a acestui cuvant.

Sa incep: supararea... Sentimentul ala incomod si persistent de cer interior plin de norii cenusii ai gandurilor de pierdere, scadere, imputinare, lipsa, inadaptare, incompetenta, incompatibilitate, incapacitate ...

- Cand simti ca esti mai putin (valoros) decat inainte, din cauza ca altcineva (sau ceva non-uman) ti-a zis/facut ceva ce te-a afectat in felul scaderii tale in ochii tai.
- Cand simti ca ai pierdut ceva pretios pentru tine.
- Cand neimplinirea asteptarilor tale este atat de mare incat depaseste nivelul "pierderilor acceptabile". Cand nu primesti ceea ce te astepti ca vei primi.
- Cand esti refuzat si toata lumea ta se prabuseste pentru asta
- Cand intarzai in trafic din cauza unui sofer incepator care "se taraie" agatandu-se de volan
- Cand partenerul/a de viata se poarta urat cu tine, si doar tu stii cate faci pentru ca asta sa nu se intample (si la naiba, de ce ti-e frica nu scapi!)
- Cand cursul valutar variaza in defavoarea ta si (la naiba!) exact inainte de ziua de scadenta a ratelor la toate cele tz-zeci de credite pe care le-ai contractat (dovada ca oricata de inteligent/a te-ai fi crezut in trecut, poti fi totusi suficient de prost/ta incat sa traiesti consumand mai mult decat produci...)
- Cand iti dai seama ca ai tai contemporani invata noi metode de adaptare (prostitutie publica prin notorietate cu orice pret, marlanie impartasita ca standard de valori, gregarism asezonat cu paiete, gadget-uri de import si ziceri pline de aplombul tupeului si al ignorantei) la o jungla sociala intr-o transformare ce iti scapa in ciuda eforturilor tale de a te mentine "in hora"
- Cand incerci sa [te]intelegi mai mult, dincolo de stratul oxidabil al functiilor si statuturilor sociale, al hainelor bine alese, al seturilor de actiuni pline de coerenta intru mai deplina infaptuire a mult-dezirabilei coeziuni a individului cu gloata (pardon, cetatea), si cand obosit dupa o saptamana regulamentara de incercari adaptative procustiene si interpretat roluri exterioare pe care le-ai acceptat (ce sa-ti fac?...) ca fiind "normale", ajungi deseori sa-ti ratezi si "weekend-ul" intr-o maniera la fel de neoriginala si plicticoasa, asemanatoare cu cea folosita in timpul zilelor lucratoare
- Cand... (mai completati si voi daca mai aveti chef)

Iata cat de omniprezenta e coana Suparare in vietile noastre, iata cat de aproape "tine" ea de noi. Si mai face ceva foarte eficient: ne invata sa traim cu ea zi de zi, noapte de noapte, minut cu minut intr-o simbioza demna de a fi consemnata drept o dovada a unei noi evolutii a rasei umane. Tot mai multa tehnologie, tot mai multa suparare personala. N-are legatura directa, dar daca veti numara cati oameni fericiti beneficiari ai celor mai noi descoperiri tehnologice intalniti, veti fi surprinsi...

Si pentru ca nu ne place sa fim doar noi suparati intr-o mare de oameni bine dispusi si senini, pentru ca toate sentimentele se pot impartasi, multi dintre noi decidem in forul nostru interior (de cele mai multe ori inconstient) ca putem face un transfer de suparare catre ceilalti, care intamplator ne-au spus/ facut/ simtit ceva ce ne da motive sa fim suparati. De cateva zile, mi-am dat seama ca eu asa fac, "impartasesc" supararea mea, o transfer inconstient. Si prin asta fac persoana receptoare a transferului sa se simta vinovata, ca si cum mi-ar fi gresit pentru faptul ca eu sunt suparat. Peste un anumit nivel de suparare, devine prea mult de suportat interior si creez inconstient o conducta emotionala prin care transfer surplusul catre persoana cu care am interactionat chiar inainte de a incepe sa fiu suparat.

In loc de sentimente bune, ofer uneori suparare. Fara sa vreau constient asta. Pentru ca un asemenea "circuit" interior mi-am "cablat" cu ani in urma. Era atat de bine integrat cu mine incat nu am putut vorbi despre el pana acum. Si ceea ce ramane nerostit, nenumit, are parca o influenta mai mare decat daca ar fi fost denumit, verbalizat.

Supararea se transfera intre noi, ce fapt banal am relatat. Si mai banal este ca vorbind despre un transfer emotional negativ, capatam puterea de a-l incheia sau de a-l transforma intr-un canal de impartasit emotii benefice.

Inchei impartasindu-va semnificatia cartii "5 de Cupe" din Tarot, direct legata de Suparare (si de sora ei geamana, Tristetea):
Cartea simbolizeaza pierderea si dezamagirea, sfarsiturile nefericite si auto-invinovatirea. Capul inclinat al omului simbolizeaza tristetea sa fata de cupele varsate, care la randul lor semnifica pierderile sale din trecut. Omul refuza sa se intoarca si sa priveasca catre cupele aflate in picioare, care simbolizeaza viitorul sau si posibilele compensatii pentru pierderile suferite. Dupa o perioada de jale, omul trebuie sa se indeparteze de pierdrile sale si sa ridice cele doua cupe, apoi sa se indrepte catre podul care il va purta peste râul tristetii, catre castelul multumirii.

Imi doresc si va doresc sa nu mai intarziem prea mult asupra pierderilor trecute si sa ne indreptam fermi catre podul de la orizont. Depasirea supararii si a tristetii este mai usoara decat credem, odata ce vom trece de pod (uneori, nici macar nu avem de inotat prin râul emotiilor negative...) Daca nu vom vedea podul, cu siguranta vom gasi o barca. Doar sa nu uitam de cupele ce inca ne astepta sa le culegem...

Singuri in fata propriilor blocaje (Nici un om nu e o insula)

Cu putin timp in urma, Delia scria cu sinceritate in blog-ul ei despre singuratatea din fata vietii pe care noi toti o resimtim de multe ori ("Singuri in fata vietii")

De putin timp mi-a "venit" o altfel de raportare la aceasta singuratate atat de larg intalnita la oameni de toate rasele, culturile, conceptiile, din timpuri stravechi pana in prezent. Si asta s-a intamplat amintindu-mi de un eveniment din viata mea si caruia de curand am ajuns sa-i atasez o noua semnificatie, parafrazand zicerea unui poet medieval englez:

"Nici un om nu e o insula [în întregime doar el însuşi]".

Acel eveniment - in urma caruia mi-am recuperat integral un rucsac plin cu obiecte personale uitat intr-un taxi in Bucuresti, fara ca eu sa pot face altceva decat sa simt informatia din campul energetic universal "este o certitudine ca il gasesc" rezonand in corpul meu si sa astept ca rucsacul "sa ma gaseasca" pe mine - poate fi pentru alti oameni:
- un fapt aparent banal, ce tine de un "noroc chior"
- o dovada de credinta pentru ca pe toata perioada cat rucsacul meu era disparut, desi mental/rational consideram plin de angoasa varianta ca nu il voi mai recapata niciodata, emotional/afectiv credeam exact opusul: "este o certitudine ca il gasesc"
- un contra-exemplu la regula "obiectele personale de care te atasezi le vei pierde"
(eu chiar nu eram atasat de acel rucsac, doar ca el continea lucruri care nu-mi apartineau mie: cadouri sau obiecte din inventarul firmei unde lucram atunci)

Dincolo de aceste interpretari de mai sus, in drum spre recuperarea rucsacului pierdut, am trait un sentiment interior profund si autentic de comuniune cu toti oamenii din jurul meu, ca si cum o legatura nevazuta ne-ar fi unit pe toti intre noi, indiferent de cat de cunoscuti sau nu eram in plan exterior. Trairea-CERTITUDINE transpusa in cuvinte de mentalul meu in acele momente deosebite din punct de vedere afectiv si spiritual era:

"CAT DE APROAPE SUNTEM UNII DE ALTII !!..."

Noua semnificatie pe care acum o pot atasa acelei experiente revelatorii pentru mine este: Singuri putem sa ne simtim adesea in viata, insa nu in fata vietii in sine, ci doar in fata propriilor noastre blocaje create de propriile noastre conceptii limitate despre viata.

Si mai cred ca este normal sa fie asa, sa ne cream limitari prin conceptii pentru a intelege experienta vietii in sine nelimitata. Cat suntem oameni ce relationeaza prin intermediul unui intelect, al unei minti rational-cognitive, este firesc sa ne asumam aceste limitari.

Daca dorim o sa gustam din nelimitatul de dincolo de zidurile sigure ale conceptiilor noastre umane... mintea rationala trebuie sa cedeze locul privilegiat inimii, trairii emotionale profunde si deschiderii spirituale adesea inefabile insa plina de forta si cu neputinta de a fi confundata cu o emotie trecatoare sau amagire.

Cum vom iubi?...

Iata un film deosebit despre relatiile de iubire dintre oameni.

Un demers sincer al unui tanar care incearca sa afle parerile altor oameni legate de propriile experiente din relatiile de iubire (trecute sau prezente). Pornit de la exemplul viu al bunicilor sai care tocmai implinesc 68 de ani de casnicie (!), tanarul regizor incearca sa cuprinda realitatile din societatea nord-americana legate de relatiile de iubire, de casatorie, de relatiile extraconjugale.

Mai multe nu va spun deocamdata, va doresc vizionare placuta si astept comentariile voastre legate de acest film...