Ultimele cuvinte, ultima sansa.

Tatalui meu, Gabriel-Dan



“O fetita de 15 ani calatorea impreuna cu parintii si fratele ei in varsta de 8 ani intr-un tren de marfa. Uitandu-se la cum era imbracat fratele ei a constatat ca fratiorul ei nu avea pantofi in picioare.
Atunci sora mai mare l-a mustruluit sever:
“Cum poti sa fii atat de prost. Nu poti sa ai grija de lucrurile tale. Pentru numele lui Dumnezeu”.
Acesta a fost si ultimul lucru pe care sora mai mare l-a spus fratiorului ei. Erau in trenul care ii ducea la Auchwitz.
Din momentul coborarii din tren, sora sa nu si-a mai vazut fratele vreodata. Si nici parintii.
Din familia ei numai ea a scapat si atunci cand a iesit din lagar, intorcandu-se la viata, a facut un legamant: ca nu va mai spune niciodata nimic pe care sa nu-l poata considera drept ultimul cuvant.
Putem face asta ? Nu chiar, ne-am insela si pe noi si pe ceilalti. Dar este o posibilitate spre care putem tinde……Multumesc”.

Benjamin Zander – dirijorul filarmonicii din Boston



In 16 februarie 2002, ultimele cuvinte ale tatalui meu spuse la telefon au fost: "Noi nu sarbatorim asa ceva." Imi raspundea suparat la urarea mea de "la multi ani" de Sf. Valentin. Era suparat pe mine, cred ca din punctul lui de vedere supararea era justificata. Si poate ca imatur cum eram, n-am reusit sa inteleg nici cu ce il suparasem exact inainte si desi simteam nemultumirea lui, am ales sa trec prea usor peste greseala si sa-i urez pe un ton vesel ceva nepotrivit cu dispozitia pe care el o avea. Cu experienta de acum, as fi inceput convorbirea asa: 

"Draga tata, simt ca esti suparat pe mine si desi nu imi dau seama exact cu ce te-am suparat, as dori sa-ti spun ca imi pare rau pentru ce am gresit si ca sperand ca ma ierti chiar azi, vei accepta urarea mea de "la multi ani" de Sf.Valentin. Si nu in ultimul rand, as dori sa iti multumesc pentru ca iti pasa de mine si as dori sa stii ca te iubesc!"

Din pacate, nu a mai apucat sa-mi spuna ca i-a trecut supararea, dupa 3 zile a plecat definitiv din acest plan de manifestare. Astazi ar fi implinit 66 de ani. 

"La multi ani" din nou tata drag, intr-un univers paralel in care tu ai ramas inca in corp, sper ca urarea mea de astazi sa se auda si daca acolo-acum suntem cumva din nou suparati, sper ca de data aceasta sa nu mai lasam sa fie umbrita bucuria sarbatoririi!

Incepe Toamna, contemplati azi Apusul ultimei zile de Vara!

Desi mi s-a parut ca a inceput prea devreme toamna aceasta, aseara mi-a atras privirea o Luna mai speciala decat de obicei: era mai luminoasa parca si avea un halo mai aparte.

Citesc mai jos ca azi incepe de fapt toamna astronomica si ca pentru prima oara in ultimii 19 ani, inceputul toamnei in emisfera nordica coincide cu faza de luna plina, este momentul cunoscut in popor drept "Luna Recoltei". Din cauza fazei de luna plina, mai este supranumita "Super Luna Recoltei":

http://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2010/22sep_harvestmoon/

Incercati sa priviti apusul astazi, Soarele si Luna vor lumina la distanta de 360 de grade oferind o stralucire aparte, marcand unul incheierea verii iar cealalta inceputul toamnei. Daca ati vizionat "City of the Angels", va veti aminti desigur, de imaginea de neuitat a ingerilor care privesc nemiscati cele 2 momente fundamentale pentru viata pe Terra: rasaritul si apusul Soarelui.

Amintiti-va de ritmurile ce regleaza Viata noastra planetara, intrati periodic in rezonanta cu ele si vindecati-va pe loc de tulburarile induse de rezonanta cu alte ritmuri umane, pe care vrand-nevrand, le acceptati prin fatidica sintagma: "asta e viata"! Priviti Apusul si taceti in voi, fiti un martor discret al retragerii luminii si bucurati-va de pacea noptii - rezonand cu pacea din voi. Priviti Rasaritul si zambiti cu toata fiinta voastra catre noua sansa de a primi neconditionat lumina Soarelui - precum este ea oferita!

Amintiti-va ca "precum in Cer asa si pe Pamant" are ca analogie si "precum in lumea exterioara asa si in cea interioara".

La multi ani, copile drag!

* Lui Matei Rafael *


Un 1 Iunie mai ploios si plin de nori exteriori, nu-mi amintesc sa fi trait pana acum. Frageda bucurie interioara parca nu are suport extern: oameni grabiti pe sub umbrele, soferi agitati in masini cu geamuri aburite de o respiratie prea grabita, stirile zilei obosite de atata criza, prostie, lacomie, nepasare umana.


Sperata mi se-nfiripa auzind la radio o voce de copil ce interpreteaza stangaci dar plin de bucurie, un cantec oarecare al unei artiste pe val, apoi auzind ca un alt copil a castigat o excursie la Disneyland scriind o poveste frumoasa (tot pentru copii) si surpriza! comentatorii din emisiune au ideea plina de bunatate de a incerca sa publice toate povestioarele din concurs. De cand n-am mai auzit de un eveniment publicistic legat de tiparirea unei carti de povesti... Tiparim autobiografii si povesti de viata dramatice, slavim tenacitatea altora de a scoate apa si profit din piatra seaca si bugetul public, vorbim in desert cerand dreptatea unei legi umane care pe langa ca e oarba, e si muta si lipsita de maini si de picioare, visam in secret sa ne martirizeze cineva (daca se poate fara durere) pentru a ne putea si noi aseza precum fluturii cei frumosi, in insectarul istoriei umane. O pseudo-canonizare in ochii impaienjeniti de rataciri diurne ai eului nostru "matur". O foame de public, de timp de antena, de exprimare a golului de neexprimat din noi. Un sir imens de condamnati la ghilotina bucuriei de a trai.


Si uitam mereu de copii, de bucuria lor simpla si imensa de a fi, de a se juca, de a rade si plange zgomotos, de a se supara serios pentru toane, de cadea si de a se ridica uitand de cadere, de a multumi sincer pentru un simplu zambet...


De pe marginea disperarii, desupra vaii plangerii, decid: in fiecare zi sa fiu cu tine, copilul meu din mine, copilul meu Matei Rafael!

Imbratisarea care salveaza

Mai vazusem fotografia si explicatia atasata, insa doar azi si simt cu adevarat efectul benefic al unei imbratisari, fie ea si oferita mental... in absenta proximitatii fizice.

Si ce va fi de ne vom imbratisa mai des persoanele iubite si dragi din viata noastra? Vom zambi mai mult? Vom suspina mai putin? Vom ofta mai des scotand din noi amintiri de demult cand noi sau altii ne-am/au refuzat imbratisari ce ar fi putut aduce pace si implinire sufleteasca?


Imbratisarile repetate necesita practica repetata, o rutina buna. Imi dau seama ca ar trebui sa ne invatam copii ca in fiecare dimineata, sa isi imbratiseze parintii sau fratii/surorile. Asta devine vital mai ales dupa o varsta cand "rusinea" de a avea "parintii astia" intuneca puritatea unui mental inca prea crud. Si noi ca parinti ar trebui sa ne auto-educam sa ne imbratisam copiii mult mai des, si mai neconditionat, si uneori chiar in detrimentul unei dispute verbale gen "care pe care" sau "cine are ultimul cuvant". O imbratisare sincera chiar face minuni de intelegere dincolo de cuvinte, iar "acolo" este taramul Inimii...


Scriind despre ce bine e sa iti imbratisezi persoanele dragi, imi amintesc de povetele lui Isus (Luca 6:27-36)
"Ascultaţi cu toţii! Iubiţi-vă duşmanii! Faceţi bine celor ce vă urăsc! Rugaţi-vă pentru fericirea celor care vă blesteamă; imploraţi binecuvântarea lui Dumnezeu peste cei care vă lovesc.  

Dacă vă pălmuieşte cineva pe un obraz, daţi-i-l şi pe celălat! Dacă vă cere haina, daţi-i şi cămaşa. Daţi ce aveţi oricui vă cere; şi când vi se iau lucrurile, nu vă îngrijoraţi la gândul că nu le veţi mai primi înapoi. Purtaţi-vă cu alţii aşa cum aţi dori să se poarte şi ei cu voi. 

Ce credeţi că meritaţi laude doar pentru că-i iubiţi pe cei ce vă iubesc? Chiar şi cei fără nici un Dumnezeu fac aşa! Şi dacă faceţi bine doar acelora care vă fac bine - credeţi că e mare ispravă? Până şi păcătoşii procedează la fel! Iar dacă împrumutaţi bani numai celor care vi-i înapoiază, ce bine mai e şi acesta? Chiar şi ultimii oameni le vor împrumuta celor de felul lor, când ştiu că-i vor primi înapoi.

Iubiţi-vă duşmanii! Faceţi-le bine! Daţi-le cu împrumut. Şi nu vă neliniştiţi la gândul că nu vă vor plăti. Atunci răsplata voastră din ceruri va fi mare şi veţi proceda ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu: căci El este bun şi cu cei nerecunoscători şi cu cei foarte răi. 

Străduiţi-vă să manifestaţi aceeaşi compasiune ca cea a Tatălui vostru."

--- Macar de vom reusi sa-i imbratisam pe dusmanii nostri sau pe cei care ne sunt antipatici ori ne fac viata grea, si tot va fi un pas important in sensul invataturii Lui!

Imbratisarea deschide Calea Iubirii!

 

Sensul Vietii in 700 de cuvinte

Multumesc, mag dalen!

     Recomandare: de facut cat mai multa liniste in minte in timp ce vizionati filmul.

"A fi impreuna"

Am dat peste un citat atribuit lui Henry Ford:

"A fi impreuna este un inceput. A ramane impreuna este un progres. A lucra impreuna este un succes!"

Impulsul initial a fost de a aprecia mai ales ultima propozitie, caci "a lucra impreuna" mi-a sunat asa: "a lucra impreuna intru cele spirituale" sau daca vreti intru cele "duhovnicesti".

Mai trecura cateva minute si m-am intrebat: de ce "a fi impreuna" ar fi mai putin valoros? Doar simpla constientizare a "fiintarii impreuna" cu cineva energizeaza orice fiinta umana rezonabil de normala (asa mi-a venit sa ma exprim). Sperante de mai bine, vise vagi sau clare ca oglinda proaspat curatata (nu le spun iluzii, doar astazi), promisiuni facute siesi sau oferite din proprie initiativa, inima usoara, chef de viata, bucurie fara multe motive - toate sunt ca un cocktail energizant pentru care, unii dintre noi se dau peste cap doar sa soarba cateva guri, macar o data la cativa ani.

La fel, de ce "a ramane impreuna" vazut de Ford doar ca un progres este un fapt mai putin important, cand in vremurile noastre asocierile dintre oameni tind sa devina optionale, sub presiunea imperativului asumarii propriei responsabilitati pentru viata traita? Parca in trecut nu se vorbea atat de mult de asumarea propriei vieti, nu se punea asa de mult accent pe rolul de co-creator al fiecarui om in urzeala propriei vieti. Traim vremuri cand presiunea pe individ este mare, prezenta atat sub forma unui "stres al performantei" socio-profesionalo-familiale cat si sub forma unui "stres al asumarii de sine" prin ceea ce pare ca inseamna el: optimizare personala, succes pe cat mai multe planuri, gandire si comportamente pozitive, inventarul alegerilor constiente in detrimentul celor haotic-impulsive, pozitionarea "mai sus" in ochii nostri si ai celor din jur care conteaza, coerenta, constanta, si autenticitate, auto-educatie continua, etc.

Poate pentru ca "a lucra impreuna" implica si "a fi impreuna" si "a ramane impreuna" si pe langa cele 2 conotatii, induce presupunerea ca cele doua persoane s-au pus (prin negociere constienta sau mai putin evidenta) intr-o forma de acord ce le permite sa lucreze impreuna pentru un scop comun, identificat si acceptat de catre ambele parti.

Apropo, identificarea(intelegerea) scopului si acceptarea lui sunt doua chestiuni diferite. Culmea mi se pare ca in majoritatea imensa a situatiilor concrete de viata, folosim atat de des intrebarea "[Ma] Intelegi?" dar atat de rar "[Ma] Accepti?"

Sensul citatului bate inspre motivatia pentru succes in afaceri (l-am extras dintr-un context economic). Totusi, zona de afaceri este doar un palier al posibilitatilor de dezvoltare ale oamenilor. Gandirea unitara sau "impreuna" ca produs al idealei "minti colective umane" este inca intr-un stadiu incipient dar accelerat de evolutie. Constiinta colectiva parca se zbate sa nasca o noua paradigma ce poate urca nivelul de perceptie, intelegere si acceptare la un nivel probabil inca greu de evaluat.

Intuitia ma indeamna sa risc o perceptie personala: ca si constiinta colectiva (de rasa) suntem in pragul acceptarii faputului ca "suntem cu totii impreuna". Urmeaza apoi alegerile de "a ramane impreuna" si apoi de "a lucra impreuna". Cred de asemenea ca acestea doua din urma se vor succeda accelerat si inegal fata de prima etapa.


Intr-o postare viitoare voi incerca sa prezint prin lentila subiectiva a perceptiei mele cateva posibile conexiuni ale acestor idei cu altele similare emise in epoci diferite de catre diferiti cautatori intr-ale intelesurilor inca ascunse ochilor nostri interiori...

Dupa 8 ani

Astazi s-au implinit 8 ani de cand tatal meu, Gabriel Dan, a plecat brusc de langa noi. Avea doar 57 de ani atunci si daca nu s-ar fi intamplat sa plece, cred ca s-ar fi bucurat mai mult de viata, de timpul petrecut cu cei dragi, de natura.

Timpul estompeaza amintirile, uneori chiar si pe cele placute. Dar comunicarea dincolo de granitele vizibilului ramane. Si pentru ca aleg sa cred asta, si pentru ca uneori parca il vad jucandu-se cu Matei Rafael, baiatul meu, bucurandu-se amandoi fara prea multe cuvinte, ii dedic o melodie de suflet si ii spun: "Sunt si cu tine tata!"

Cu mult drag...